Aseara am fost la film.”Ultimele dorinte”. O comedioara usoara, cu nuante triste pe alocuri si cu doi actori uriasi: Morgan Freeman si Jack Nicholson. Replici clasice ale comediilor americane, replici savuroase cateodata. Genul de film pe care il uiti peste doua saptamani, dar pe care il revezi cu placere peste un an, duminica seara.
Lume de toate felurile, de la figuri “celebre” gen Turcescu si Oana Sarbu, pana la obisnuitii tarani imbracati in trening de fas Adidas si cu iPhone-ul iesind din buzunar. Toti radeau in hohote. Un lucru normal la o comedie. Totusi radeau cand nu era nicio poanta. Erau replici care in mod normal nu erau amuzante, nu erau gandite sa fie neaparat amuzante, erau “de umplutura” intre doua faze haioase. Oare asta-i comportamentul cinefilului de mall? Este “cul” sa razi ca prostul in hohote, aratand ca intelegi glumele, chiar acolo unde nu sunt? Este bine sa stie toata lumea ca esti in sala, ca tu esti ala care rade cel mai tare, cel mai gros, cel mai subtire, cel mai lung? Nu cred ca am dus niciodata lipsa de simt al umorului si chiar m-a binedispus filmul, desi nu era cu un happy-end clasic, dar aseara am mai rezolvat o enigma: am descoperit de ce a avut Vacanta Mare un asemenea succes.